Om

•2 Februarie 2014 • Lasă un comentariu

Liverpool, 16 august, ora 1:00 A.M. Portul era bătut de o briză caldă, cel puțin pentru insulă, iar o liniște de mormânt se lăsase peste terasa unde cu câteva ore în urmă avusese loc cel mai select eveniment caritabil din oraș.

Învitații plecaseră de aproximativ o oră, luminile erau stinse, mesele aranjate, doar pe terasă, un singur rătăcit asculta cum valurile se lovesc de stapilopozii de la baza hotelului. Privirea străinului era ațintită spre larg, spre vapoarele ce se perindau pe linia orizontului…

Cel despre care vorbesc, un  invitat cam prea tânăr pentru un astfel de eveniment după părerile unor moraliști de ocazie, sorbea dintr-un pahar de bourbon savurând o țigară, își aruncase sacoul pe balustradă iar mânecile de la cămașă îi erau ridicate până la coate. Un oftat lung, alt fum, altă înghițitură, un zâmbet păstrat permanent în colțul gurii.

Din spate se aude o voce răgușită.

– Nu ai de gând să te duci acasă? S-a terminat, gata, ai primit ce voiai, acum poți să te duci să visezi în altă parte.

– Nu am făcut nimic pentru mine, nu înțelegi? Nimic ! Acum ieși afară dacă nu vrei ca de mâine să lucrezi pentru snobii ăia dobitoci, cred că ți s-ar potrivi de minune !

-Dar…

-Ieși!

Domnișoara s-a retras pe o ușă din lateral, în timp ce Mike, cel mai bun organizator de evenimente din tot regatul, îți mai aprinde o țigară și murmură cu paharul la gură :

-Am obținut ce voiam, halal oameni, jigodii…. (Soarbe, golind paharul, după care își mai toarnă încă unul folosind o sticlă dosită bine într-o găleată cu gheață, ascunsă într-un ghiveci ce atârna de balustradă)

-Am organizat evenimente pentru toată țara asta nenorocită, am fost servitorul tuturor lorzilor și pramatiilor de magnați petrolieri, mi-am vândut demnitatea pentru un pumn de lire. Nenorociți, oameni în costum ce se pozează cu orfani iar apoi dorm liniștiți în paturile lor cu baldachin. Aș lua tot înapoi! Tot !

Aruncă sacoul direct în valuri, privind cum marea îl poartă rapid spre larg ! :

– Asta meritați, să fiți măturați de pe planeta asta cum au fost măturați mulți din casele lor pentru interesele voastre ! Asta numiți voi caritate ? Zâmbete false? Poze făcute într-un birou în loc de locul unde toate nenorocirile se întâmplă cu adevărat?  Vals? Șampanie ?

Din buzunarul pantalonilor scoate un cec gălbui, îl aprinde cu țigara și privește cum încet, încet, fiecare zerou este șters din dreptul sumei primite pentru organizarea șaradei din această seară.

După încă cinci minute de privit orizontul, Mike strânge sticla la piept și coboară cu liftul până la parter, apoi iese direct pe plaja din stânga hotelului. Își aruncă și cămașa în valuri, se pune în genunchi și se lasă biciuit de valurile foarte reci ale Mării  :

– Judecă-mă tu, cu furia și cu infinitul tău, găsește-mi tu suflet și iertare.

Se ridică, ud din cap până-n picioare, găsește o ultimă țigară udă în pachet, o aprinde, iar apoi se întoarce cu spatele spre mare, gânditor :

– Bou sunt ! Pașaportul era în sacou…

Anunțuri

Mercur

•1 Februarie 2014 • Lasă un comentariu

 

 Țigara i se lipea de buze, în scrumieră zeci de filtre pătate de rujul ei. Nu schița nimic, nu clipea, nu respira. Ochii ațintiți spre podea, capul ușor plecat, gândul aruncat spre ieri.

 

 

 Nopțile albe, fumul.

 Zilele negre, scrumul.

 Chipul ei, scrumiera.

 Rujul, amprenta iubirii ei.

 Glasul, un alt nor, risipit.

 Privirea, cartea niciodată citită.

 

 

  Era verde, prinsese rădăcini în sine, înflorea ca un tei, mirosea ca unul.

  Era ca un ceai, era leac pentru timp, îl îmblânzea, se juca cu el.

  Avea în glas copilăria.

  Avea în păr nisipul,  avea sub tălpi apă dulce, albastră.

  Răsărea de două ori pe zi, mereu zâmbitoare, ca un soare de primăvară.

  Se unduia ca un fir de păr dat după ureche, auzea tot, simțea tot.

 

Era dragoste, zâmbet și chicoteală.

 

Era.

 

Ca orice primăvară, și-a trăit vara, și-a simțit toamna rece pe șira spinării, dar n-a știut. Nu a știut ce iarnă vine, nu a știut că va fi lungă, rece și plină de amar. Măselele îi scârțâiau precum zăpada sub picioare, privirile înțepau, întuneric în privire, somn și șoapte.

 

Dar din tot fumul, a zâmbit. Timpul a împins-o în răceala sufletului, tot el, umil, o va duce iar, în primăvară.

 

Va fi.

 

Repede

•26 Ianuarie 2014 • Lasă un comentariu

 

 

 

 S-a trezit, s-a uitat la mine, a adormit la loc. Mai despică un ochi, mai trage perna pe ochi, se mai strâmbă, un copil. Un copil ce a vrut să asculte muzică în căști, doar pentru el, toată noaptea. Iubește somnul. Somnul o iubește pe ea. Eu le iubesc pe amândouă, când dorm, mă gândesc la ea, când mă trezesc, somnul e în ochii ei.

  Euclid spune că dacă două lucruri sunt egale cu un al treilea, acele lucruri sunt egale unul cu celălalt.

 

-Tu nu te-ai săturat să mă privești când dorm ? Nu crezi că ești cam ciudat băiatu? Fă-ți și tu o prietenă ceva . ( se întoarce pe cealaltă parte, trăgând după ea tot cearceaful, devenind dintr-o dată o siluetă albă, unduită ca o ramură de salcie bătută de vânt )

 

– Am prietenă, dar e nașpa, mă lasă să mor de frig, apoi râde de mine…( mă întorc cu spatele la ea )

 

Simțindu-se oarecum vinovată se întoarce și încearcă să mă ia în brațe, o prind de mâini, o arunc peste mine, ne rostogolim și cădem pe salteaua de lângă pat, uitată norocos de aseară de când domnișoara a vrut să se simtă ca la munte.

    Îi era dor, copil crescut printre creste.

 

 

-Laaaa-săăăă-măăăă !!! 

-Nu, dacă ești drac, meriți foc !

 

 O mușc de nas și mă ridic rapid, îmi pune piedică, cad, mă ridic din nou, fug spre bucătărie. Micuța strigă ținându-se de nas, ca un veritabil francofon :

 

-Ai face bine să pui mult zahăr în cafea, altfel ai dat de dracu !

– Vorbește frumos(  o avertizez ținând lingurița în mână ), poate te dreg cu niște piper, să-ți mai înnegrească ochii ăia ! 

 

 

Cafeaua a fost gata repede, mult mai repede a adormit ea, mi-am dat seama, între somn și ea, eu eram problema .

Hei

•22 Ianuarie 2014 • Lasă un comentariu

  Ultimul pahar de vin mi-l aduc aminte, poate și ultima ei palmă dată în joacă, cum dă leoaica unui pui, în alint, dar cu putere, să mă învețe minte…

   Mă trezesc cu răsăritul în față și cu picioarele în apa mării. Totul era roșu, soarele,vinul rămas în sticlă,  ochii mei plini de nisip, dar nimic nu țipa mai mult decât rochia ei roșie. 

  Duc mâna la ochi și tac din gură, erau multe de spus, prea puține cuvinte pentru doi nebuni plecați după o noapte de țipete și disperare, spre mare.

 

 I se vedea doar silueta, la câțiva pași în fața mea, întoarsă cu spatele, cu mâinile întinse pe linia orizontului, bătută de vânt, și plină de nisip pe rochie. Știam că are ochii închiși și că se gândește la dobitocul care a adus-o în pragul mării. 

 

-Nu te mușcă să știi, valurile nu sunt cuminți azi.. dar ea e .

 

 Cu un singur cuvânt ar fi putut să mă îngroape de tot în nisip, să mă stârpească ca pe o furnică, să mă trimită legat de o plută pe mare, spre nicăieri. Eram pregătit, meritam.

  Dar ea tăcea, știa că doar prin a părea serioasă mă poate face să intru singur în pământ.

 

-Să știi că îmi e dor de tine.  Mă ridic și încep să mă scutur, o iau încet, tiptil, la pas ,spre ea. 

  

Felina m-a simțit, nu s-a ferit, s-a lăsat luată în brațe și și-a lăsat capul pe spate. Am stat obraz în obraz, ne-am certat în gând.

Ajută-mă să îmi dau rochia jos,  vreau să înot.

 

 Avea un costum de baie albastru, exact ca ochii ei, exact ca marea care acum se luminase sub soarele tot mai puternic. Dintr-un singur gest se aruncă în valuri și începe să se îndrepte spre larg. Sar și eu imediat, cu blugii pe mine :

Stai tâmpito că nu știi să înoți !

Ajung la ea și o prind de un braț, o întorc spre mine și o țin în brațe, apa era deja adâncă.

         

-Ține-mă bineeeee  !

 

 Cădem amândoi doborâți de un val și ne regăsim unul lângă celălalt, pe țărm.

 

       – O să ne omori pe amândoi !

 

Râde, se ridică și începe să își aranjeze sutienul, deranjat probabil de izbitura valului, în timp ce eu îmi ridic blugii până la genunchi și încep să bâjbâi după sticlă .

Nu vrei o gură? Sau te-ai săturat din apa de mare ?

De nicăieri îmi sare în spinare, ne rostogolim și Dumnezeu știe cum am ajuns eu dedesupt iar ea cu sticla de vin în mână.

 

    -Aaaaa—juu—tooo…

 

 Nu apuc să termin țipătul, îmi acoperă gura cu palma, bea vinul până la ultima picătură, iar apoi mă sărută cum nu m-a sărutat niciodată, pe aceeași plajă, după același vin, după aceleași certuri.

 

-Ești geloasă nu-i așa ? Ți-am spus, am iubit-o și am să o iubesc mereu, fără ea eu nu existam, nu eram idiotul de care te-ai îndrăgostit !

 

Mă mușcă de gât, mă sărută iar, râde, râde, râde… Se ridică și cade în fund, se uită la mine și țipă :

 

– Iubește-mă cum iubești marea, iubește-mă aici, de față cu ea, iubește-mă ! Acum acum acum !

 

 Se încruntă și arată cu degetul spre valuri: Nu – o – mai – vreau ! 

Mă târăsc în genunchi și o prind de un picior, nu mai zic nimic, sunt mic, sunt mic… sunt mic.

Mirajul unui derby.

•1 Noiembrie 2013 • Lasă un comentariu

Fluier final.

Rapidul meu părăseşte Cupa.

Oofffff !!!

Un oftat general se resimte în tribună, văd oameni cu mâinile în cap, câteva capete plecate, câteva feţe triste. Încerc să nu intru în atmosferă şi murmur, murmur ţinând eşarfa strans la piept: C-aşa sunt eu Rapidist, c-aşa sunt eu Rapidist. Nu-mi pot asuma răspunderea de a da tonul la aşa ceva, nu acum, vin băieţii..

Toţi ridică capetele, îşi ţin respiraţia, aşteaptă un semn. Şi Vio îl dă. Zâmbeşte, zâmbeşte omul care în 2006 se îneca în propriile lacrimi, cel care şi-a rupt din puţinul lui să facă ceva pentru băieţi. Cum să fim trişti când şi mâine e o zi. Zâmbim şi noi. S-a dus amarul .

Nu ne dă nimeni tonul, parcă inimile noastre au vorbit între ele, parcă minţile s-au înţeles să ne mişte glasurile în acelaşi timp : Din toate ce s-au întâmplat, noi nimic n-am regretaaat… Rămânem pe loc şi cântăm. Cântăm pentru cei care şi-au dat cu adevărat sufletul astăzi. Pentru cei ce luptă cu soarta de câteva luni bune, pentru cei ce au luat destinul de gât şi nu au plecat capul sub sabie.

Simt fiecare vers, fiecare bătaie din palme, parcă toate astea sunt desprinse din altă eră..

Suntem mereu cu voi, suntem mereu cu voi, suntem mereu cu voi ! Voi s-aveţi încredere în noi!! 

Băieţii bat şi ei din palme, se destind, uită, nu mai doare.

Cinste lor, cinste lor, cinste Rapidiştilor, cântă şi cerurile, se cutremură pământul.

Prima înfrângere trăită pe Giuleşti, dar eu mă simt un om câştigat, un om împlinit, un om mai bun. Ăsta e Rapidul din Giuleşti.. 

Imagine

Ne vom săruta umbrele.

•23 Mai 2013 • 5 comentarii

De câţiva ani toţi cei care ne-au făcut să ne dăm şepcile jos atunci când se aflau în faţa noastră se află în cădere liberă,iar acum a venit şi rândul nostru.

E ireal, toate forţele din jurul tău lucrează împotriva ta, e ca şi cum universul se răzbună pentru că ai vrut să îi depăşeşti nebunia, cântând când ai tăi pierdeau sau râzând în faţa înfrângerilor. Aşa stau lucrurile prin ţara asta uitată de lume,ţară în care toţi ajungem să ne sărutăm umbrele.

Doare cel mai tare când cazi de sus, dintre nori de torţă ce parcă anunţau odată glorie, flori şi lacrimi de fericire. Ciudat este că  nu impactul, nu zdrobirea ne doare cel mai mult, ci zborul, gândurile incerte despre unde o să ne oprim, locul unde ne vom odihni oasele după atâta trudă şi sacrificu,după ce am împins la munţi umplând peluza aia pe care nu a dărâmat-o nici un Dumnezeu. Cădem de pe umerii lui Coe..

Plâng cerurile cu lacrimi roşii,vişinii,violet,albe şi negre. Plâng şi ploua întruna pe Pământ,cum zicea bufonul..

Abia aştept ca anul viitor să mă duc în deplasare la Cluj,la Timişoara să-mi sărut fraţii, la Piteşti sau la Arad.Pentru că Dumnezeii noştrii au vrut ca adevăratele derby-uri să nu mai stea în mizeria din prima ligă, adio camere,adio mâncători de căcat. Bun venit fotbalului pe care l-am visat cu toţii, cu torţe aprinse, orgolii şi pasiuni vechi în glas.

Ne vom săruta umbrele, nenorociţilor, dar o vom face cu sete, căci acolo ne sunt fraţii.Imagine

Torţe stinse în cetatea fotbalului.

•21 Mai 2013 • 3 comentarii

După toate episoadele ce au nenorocit fotbalul Românesc zilele astea,  eu zic să întoarcem capul către vechi prieteni şi duşmani,  să vedem că nu suntem singurii puşi la zid şi trimişi la plimbare. O să se ducă şi Steaua, şi Petrolul, şi Dinamo, iar atunci vom lăsa tradiţia de izbelişte, vom spune adio unui secol de rivalităţi şi orgolii.

Torţe stinse, steaguri rupte, inimi frânte.

Obişnuiau să fie mii şi mii de torţe în fiecare capitală de suflet a fiecărei regiuni, dar le-au stins cum au stins şi fotbalul..

   Au stins flacăra Olteniei fără a se uita înapoi, au luat bucuria şi nebunia ce însemna Ştiinţa şi au acoperit-o cu ţărână, a mai rămas câte o flacără în inimi ce luptă cu dorul de Oblemenco, de lumânări aprinse pentru marele poet şi cântece ce răsunau până la Bucureşti. Ah Tudore ..

   Au stins torţele Banatului, fie roşie, fie violetă, amândouă stau acum stinse şi uitate de lume, una prin Arad, una prin Timişoara. Le-au luat banii, stadioanele şi palmaresul, dar nu au luat făcliile din suflet, făclii ce duc dorul vremurilor când se auzeau zeci de mii de Inimi de Cavaler până în Constanţa,  de se cutremura orizontul în calea marşului lor.

   Au stins torţa celor de la Cluj, şepcile roşii n-au mai stat pe capul plecat în faţa vremurilor. S-au dus râsul şi bucuria de după gol, s-au dus cântecele şi fularele ţinute sus pentru cei ce au vărsat sudoare şi sânge pe iarba aia nenorocită, plină de amintiri de zeci de ani.

   Au stins torţa din Piteşti, de unde odată Realul pleca bătut de un flăcău ce juca cu jambierele lăsate jos, însă privirea sus, spre stele. Locul unde violetul umplea orice gol din inimă, un loc unde toţi ardeau de bucurie când urma altă poveste, etapă de etapă.

   Acum au venit şi in Troia şi vor s-o stingă pe a mea. Vor să ne ducă unde s-au dus toţi, unde se termină visele . Giuleştiul l-au închis, dar gurile noastre sunt încă larg deschise şi ţipă, ţipă că îl vor pe Coe să mai strige înc-o dată. Urlă că Sfâşitul nu-i aici, către ceruri să audă şi Pittiş.

     Cântă ca s-au vândut la galerie pentru-n bilet de câţiva lei, să cânte şi Dinică în acelaşi timp cu ei. Zbiară către porţi să se deschidă, să ajungă acasă, să umple potcoava.  

  Ne-au batjocorit şi ne-au pus la pământ, dar mereu va arde, nu poate fi stinsă, pasiunea noastră pentru Rapid e ca o torţă aprinsă. Acum arde şi pentru voi.

Un articol de Savu Alin George 

Imagine