Re-postat / Torţe stinse în cetatea fotbalului, Giuleşti

•20 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

După toate episoadele ce au nenorocit fotbalul Românesc zilele astea,  eu zic să întoarcem capul către vechi prieteni şi duşmani,  să vedem că nu suntem singurii puşi la zid şi trimişi la plimbare. O să se ducă şi Steaua, şi Petrolul, şi Dinamo, iar atunci vom lăsa tradiţia de izbelişte, vom spune adio unui secol de rivalităţi şi orgolii.

Torţe stinse, steaguri rupte, inimi frânte.

Obişnuiau să fie mii şi mii de torţe în fiecare capitală de suflet a fiecărei regiuni, dar le-au stins cum au stins şi fotbalul..

Au stins flacăra Olteniei fără a se uita înapoi, au luat bucuria şi nebunia ce însemna Ştiinţa şi au acoperit-o cu ţărână, a mai rămas câte o flacără în inimi ce luptă cu dorul de Oblemenco, de lumânări aprinse pentru marele poet şi cântece ce răsunau până la Bucureşti. Ah Tudore ..

Au stins torţele Banatului, fie roşie, fie violetă, amândouă stau acum stinse şi uitate de lume, una prin Arad, una prin Timişoara. Le-au luat banii, stadioanele şi palmaresul, dar nu au luat făcliile din suflet, făclii ce duc dorul vremurilor când se auzeau zeci de mii de Inimi de Cavaler până în Constanţa,  de se cutremura orizontul în calea marşului lor.

Au stins torţa celor de la Cluj, şepcile roşii n-au mai stat pe capul plecat în faţa vremurilor. S-au dus râsul şi bucuria de după gol, s-au dus cântecele şi fularele ţinute sus pentru cei ce au vărsat sudoare şi sânge pe iarba aia nenorocită, plină de amintiri de zeci de ani.

Au stins torţa din Piteşti, de unde odată Realul pleca bătut de un flăcău ce juca cu jambierele lăsate jos, însă privirea sus, spre stele. Locul unde violetul umplea orice gol din inimă, un loc unde toţi ardeau de bucurie când urma altă poveste, etapă de etapă.

Acum au venit şi in Troia şi vor s-o stingă pe a mea. Vor să ne ducă unde s-au dus toţi, unde se termină visele . Giuleştiul l-au închis, dar gurile noastre sunt încă larg deschise şi ţipă, ţipă că îl vor pe Coe să mai strige înc-o dată. Urlă că Sfâşitul nu-i aici, către ceruri să audă şi Pittiş.

Cântă ca s-au vândut la galerie pentru-n bilet de câţiva lei, să cânte şi Dinică în acelaşi timp cu ei. Zbiară către porţi să se deschidă, să ajungă acasă, să umple potcoava.  

Ne-au batjocorit şi ne-au pus la pământ, dar mereu va arde, nu poate fi stinsă, pasiunea noastră pentru Rapid e ca o torţă aprinsă. Acum arde şi pentru voi.

Un articol de Savu Alin George 

Anunțuri

Sun goes down, and up, and down…

•27 Martie 2015 • Lasă un comentariu

For a few years I have been wandering around, thinking. Simple as that, I have found people that share the same values as I do, I have found people that do not – but accept them . I have managed to be alive till now, but not as random-minded and responsibility free as I wanted. What is strange, through all that was happened, or through all that I’ve done, everyone else floated on. I want to float as well, am I too attached to reality? Am I too far sometimes? Got a few hits, ditched a few. Got a few wins, had a few losses. Added a lot of people, things and memories to my book, and what amazes me sometimes is that there are more to come. I understood that I will never walk alone, that sometimes I might feel that I do, that always I will have to keep my eyes open. But when will I say : Damn it, I will just close my eyes and jump, swim, ride for all that is out there. People wander what will happen in the next 15 years, they want to predict. I do not want anything to be predicted, directed nor imposed upon myself… Till next time, see you.

George.

20

•6 Octombrie 2014 • Lasă un comentariu

Acum 20 de ani.

De ce vrei asta ?

– Pentru că pot ?

De ce nu vrei asta?

– Pentru că pot ?

Te contrazici, prea mult sarcasm.

– Serios?

Încheiem.

-Nu !

Nu ce ?

– Nu vreau !

Nu poți ?

– Ba pot !

Nu poți, spune !

– Nu, pot, nu vreau….

Recidivă

•23 Martie 2014 • 4 comentarii

Un compas ce trasează un cerc.
O dată.
De două ori.
De trei…

Linia se îngroașă de fiecare dată când creionul o parcurge.

Am fost acolo, în acel colț al minții tale. Am dat din coate, m-am strecurat printre amintiri. Cu ce-a fost și ce-ar fi fost. Un prost. Am fost. Am ajuns un simplu „fost”.

Patru, cinci…

Săptămâni. Toate petrecute în colțul în care tu voiai să faci curățenie. Și măturat am fost.

Eu îmi pierdusem glasul, poveștile se terminau, iar tu țipai :
– Mai zii ceva !

Și ziceam: Încă una, mai am…
Și tu ziceai: Încă unul, aveam…

Eu aveam și încă am, doar,nevoie. Tu, ai avut, dar încă ai.

Șase, șapte…

Ai adormit.
Eu tac chitic, sunt mic, sunt mic…

M-am prins 🙂
Mă pupi ?
Sfârșit.

374365_2413162850591_1842843106_n (2)

The Langley experience

•6 Februarie 2014 • Lasă un comentariu

Pe la orele 7, casa doamnei Langley era pregătită pentru cină. Toate lumânările din casă erau aprinse, balustradele lustruite, masa aranjată în mijlocul unui living spațios decorat cu diverse suveniruri aduse de prin fostul imperiu. Totul era la locul lui, foarte bine poziționate fiind albumele cu poze ale bătrânei servitoare ce-și petrecuse jumătate din viață călătorind alături de Regină. Față de alți servitori banali de la Curtea Regală, domnișoara Maria Langley, cunoscută drept „Langs”, călătorise mai mult din postura de prietenă a marii Doamne a Marii Britanii.

Povestea vecinei familiei Hutt începe acum foarte mult timp, aproape de sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, când mama acesteia o angajează ca ajutor de servitor într-o anexă specială ce găzduia oaspeți din palatul Buckingham. Aceasta a lucrat peste douăzeci de ani sub lorzi și invitați de gală ai Reginei, fiind de altfel și confidentul multora dintre ei. După aproximativ cinci ani de muncă, domnișoara Langley a fost selectată de către serviciile secrete să obțină diverse informații de la invitații aflați deseori în stare avansată de ebrietate sau pur și simplu prea amabili față de o simplă servitoare. Următorii 15 ani i-au umflat conturile precum și reputația lui „Langs” care, după zvonurile apărute ulterior, ar fi ajutat la dejucarea câtorva războaie din estul Europei, ba chiar la formarea unor noi guverne în anumite state ce erau instabile din punct de vedere politic. Fusese școlită de niște agenți speciali SAS, retrași din activitate, ce o învățau ce și cum să spună, doar că Langs avea un talent propriu în astfel de situații, reușind să obțină date chiar și în cele mai grele situații.

Toate acestea erau în urma ei acum, retrasă în Bournemouth în casa părintească, acum stimabila doamnă Langley își aștepta oaspeții proaspăt sosiți în cartier.

Pe la orele 7:00 cei trei se arată în fața ușii bătrânicii, conform înțelegerii, doar cu puștiul pe jumătate adormit de mână. După câteva jocuri pentru a-l ține pe cel mic cu ochii deschiși, doamna Langley se transformă instant într-o servitoare model, ținându-și oaspeții cu zâmbetul pe buze, servindu-i cu adevărat, ca la Casa Regală.

Seara a decurs, după adormirea instantanee a puștiului care a mirosit puțin whiskey adus de peste mări și țări, prin răsfoirea albumelor groase de câte două sute de pagini fiecare, pline de poze din locațiile cele mai selecte și exotice ale lumii, imagini ce le găseau pe Langs și Regina Angliei în niște ipostaze oarecum inedite pentru niște poze de campanie .

-Aici eram în Statele Unite, beam cafea cu Președintele, aici, era să ne răsturnăm cu micuța lui mașină de golf.

– Doamnă Langley, ne uimiți, ați băut cafea cu JFK?

– Da, și câte povești dragii mei, câte povești, câți oameni și câte locuri a văzut umila voastră vecinică la viața ei… Eh, ne-om tot povestii de-a lungul vieților voastre de tinerei.

Cei trei au părăsit reședința Langley în jurul orelor 21:00, micuțul roșcovand plecând în spinarea tatălui. Aceștia au lăsat-o pe doamna Langley în pragul ușii, făcându-le cu mâna ca o bunicuță ce-și vede nepoții duși departe până vacanța viitoare :

– Să-l aduceți pe Mike mâine dimineață la mine, îl duc eu la școală !

Puștiul, trezit parcă de vorbele bătrânei, îi face cu ochiul acesteia, adormind foarte repede înapoi pe umărul tatălui.

Welcome

•4 Februarie 2014 • Lasă un comentariu

1994, Burnemouth, Marea Britanie.

Pe West Cliff Road, numărul 23, locuiește familia Hutt, proaspăt mutați în orășelul de coastă. Casa cumpărată de către aceștia se afla fix în colțul străzii, la douăzeci de metri de faleză. Era o casă construită în stil clasic, din piatră, cu două etaje, garaj și o grădină relativ spațioasă ce comunica cu grădinile vecine printr-un gărduleț alb. Curțile vecine erau pline de tobogane, căluți din lemn și piscine gonflabile pentru copii. În fundul grădiniței se găsea un stejar imens în jurul căruia erau buturugi de mici dimensiuni și o măsuță de cafea, răsturnată de vântul puternic ce venea dinspre ocean. De o ramură mai joasă a copacului era legat un fir gros, prins în două puncte, iar la un metru înălțime se afla un cauciuc, un leagăn simplu, lăsat de foștii proprietari neatins. Casa se găsea în condiții foarte bune, interiorul fiind surprinzător de modern în contrast cu fațada gri din piatră. Trei dormitoare, un living, o baie mare cât curtea din spate și o bucătărie ce comunica cu livingul printr-un bar din marmură erau locul în care Tom, un tânăr inginer de 24 ani, și Diana, asistentă medicală, o femeie  mai frumoasă și imprevizibilă ca oceanul însuși, de 23 de ani, aveau să își petreacă următorii treizeci de ani, alături de fiul lor Mike, ce astăzi, în prima lor zi în noua casă, împlinea trei ani.

Mutarea s-a făcut pe 15 noiembrie, un noiembrie surprinzător de cald pentru orașul aflat în sudul Angliei, informație confirmată de doamna Langley, de 65 de ani, fostă servitoare personală a Reginei :

– Să știți că anii trecuți am avut zăpadă, sunteți norocoși, parcă a știut Dumnezeu că veniți și s-a milostivit de o oră de soare, spuse doamna aplecată pe o fereastră laterală din casa vecină, diseară să veniți la mine pentru o mâncare caldă, cu atâta cărat pe capul vostru cred că ați uitat să și mâncați !

– Mulțumim doamnă Langley, noi ce să aducem ? Un desert ar fi bun ? Răspunse Diana în timp ce căra ultima cutie cu veselă din camion.

– Nu trebuie să aduceți nimic, doar pe dulceața aia mică ce se ascunde după fusta ta. Hei copilaș, cum te cheamă, te-ai rușinat de bătrâna doamnă Langlei? Am și eu doi nepoți la fel de mici și dulci ca tine, o să vă jucați la vară în grădina din spate !

În timp ce doamnele puneau la punct cina ce avea să urmeze, puștiul se desprinse de fusta mamei și fugii la camion, unde Tom plătea șoferul.

– Merci pentru ajutor Jim, să-i spui șefului că îi trimit niște gogoși făcute de Diana, dar să nu-i spui când, să-l țin puțin în suspans, știi că le adoră.

– Nu ai pentru ce Tom, să nu uiți să pui două trei și pentru mine, nu doar șefului îi plac.

– S-a făcut !

Camionul virează scurt și dispare din fața casei familiei Hutt, lăsându-l pe Tom cu fața la ocean. Puștiul venit din alergare s-a oprit lângă el și l-a luat de mână.

– Tati, de ce zice doamna Langley că sunt dulce ?

– Pentru că ești puiule, îl ia în brațe și îi arată oceanul, ce-ar fi dacă mâine o luăm pe mami și mergem să ne plimbăm pe plajă? Apoi poate mergem să vedem și stadionul, au fotbal și aici.

-Dar cei de aici îl au pe Rush tati? Mi-e dor de Rush.. Puștiul își șterge o lacrimă, o a doua cade pe tricoul lui roșu, cumpărat de tatăl său de pe Anfield, cadou pentru ziua lui. Tatăl îl sărută pe frunte, apoi pe cormoranul auriu brodat pe piept :

-Vedem micuțule, acum hai să mergem în casă, se face frig.

Doamna Langley  îi salută călduros și închide fereastra.

– Ne vedem diseară la 7, să nu vă prind că veniți cu ceva că vă țin afară în vânt !

În casă, Diana terminase de aranjat absolut tot, de la mobilă la bibelouri, de la televizor la tacâmuri, de la preșulețul de la intrare până la ultima sticluță de parfum din baie. Casa s-a umplut repede de lumină, de zâmbete și chicoteli cauzate de nenumăratele trăznăi ale micuțului în tricou roșu, afară, întunericul se lăsa încet, un vânt puțin mai puternic începând să bată anormal dinspre țărm.

Așa cum valurile se luptau cu vântul nefiresc, fiind întoarse din drum, au ajuns și cei trei pui de om pe acest capăt de lume, veniți în Burnemouth în căutare de mai bine, după ce o neînțelegere i-a gonit din Liverpool, lăsându-i șomeri, dar nu săraci.

Urmează cina cu Doamna Langley.

Sifon

•3 Februarie 2014 • Lasă un comentariu

Tic-

Ceasul cade pe măsuța de sticlă. De deasupra se aude o chitară amorțită, doi puștani își fac de cap ca la sfârșit de săptămână :

 Pe unde o zăcea chitara mea ?  

Dintr-o singură mișcare își trage plapuma pe ochi. Somnul vine instant. Visele, nenumărate, nu-i dau pace sufletului ruginit și cârpit după o săptămână de trudă. Doar două vise îi plăceau, ambele, două povești despre aceeași fată, doar că în baruri diferite. El în același costum vechi, cu părul prăfuit și gri, ea, în aceeași rochie neagră, văzută tot prin acei ochi ce parcă nu oboseau niciodată. Visele astea erau cel mai simplu puzzle de pe planetă, iar noapte de noapte, el refăcea acest puzzle. De fiecare dată, când se trezea, zâmbea în oglindă gândindu-se că astăzi, ca ieri, apare și ea. Erau mulți ani între ei dar acum stăteau despărțiți doar de două scaune. Pe bar două pahare, pe tavan, două candelabre, în tonomat, două melodii, pe fundalul melodiei, două solo-uri de chitară.

El: – Două shoturi de Jägermeister te rog, plus două sifoane și două paie.

Barman: – Sărbătoriți ceva special?

Ea: – Douăzeci de ani de când ne știm

El: – Și douăzeci de încercări de a-i spune…

O bubuitură puternică îl trezește fix în mijlocul visului, puștii de deasupra tocmai au dărâmat un șifonier. Se îmbracă, își pune ecusonul pe care scria : Mike – Barman și o ia la fugă pe scări, întârziase. După cinci minute se întoarce gâfâind, și-l pune la mână și oftează.

-Tac